Corespondenţă culturală din Budapesta - Prietenii

E iarnă. Omul se deplasează mai greu. Am și mult de lucru, traduc o carte grea, deci, la evenimente culturale acum nu prea iau parte. Dar, m-a asaltat un gând. Asta deoarece prin mulțimea de articole care îmi intră pe internet în ultima vreme, sunt mereu povești despre despre Domnul profesor Mihai Șora. Este în al 102-lea an. Arată minunat. La 98 de ani s-a însurat cu o foarte drăguță și deșteaptă doamnă. Este foarte activ, participă la viața Bucureștilor, are păreri și le și exprimă. Este extraordinar.
Parcurg articolele, dar… fără să vreau, mintea mă duce departe în timp, spre sfârșitul anilor 70, începutul anilor 80. Din 1984, când fiul nostru a plecat din țară, se statornicise la noi în familie obiceiul, ca aproape în fiecare duminică să luăm masa în familie, deci și la unchiul și mătușa soțului meu, unde în afara noastră veneau întotdeuna și invitați. A fost o nobilă grijă a lor să se atenueze un pic absența celui plecat… Și așa, în duminicile în care nu aveam spectacol, eram în familie și uneori cu prietenii rudelor noastre.
Printre ei era și domnul profesor Șora, vechi, vechi prieten de-al lor. Soțul mătușii noastre fusese coleg de liceu cu el, la Timișoara, și de facultate la București. Bănățenii noștri. Soțiile lor erau și ele prietene. Amândoi l-au avut la facultate asistent pe Mircea Eliade. Legătura cu el și cu toți ceilalți de la Paris o mențineau. Iar când s-a mai putut ieși din țară, bine-nțeles că se vedeau cu ei verile, la Paris, unde se purtau discuții despre noile apariții ale lui Eliade. Cărțile cu care reveneau din aceste călătorii nouă ni se împrumutau.
Noi la masă ascultam poveștile lor ca vrăjiți. În primul rând despre Timișoara acelor timpuri, când ei doi erau liceeni. Despre etniile nenumărate din oraș, despre școlile acestor etnii, unde se preda în limba respectivă. Editurile editau cărți în limbile acestor etnii, era și este orașul cu trei teatre în trei limbi diferite, la operă, la fel. Experiența acelor ani din tinerețe i-a fost de folos în scurta perioadă când după revoluție a devenit ministru al educației. Învățământul etniilor, grădinițele, școlile cu limba de predare a diferite etnii a adus în București cel puțin o noutate inedită și ne mai întâlnită până atunci. Domnul ministru se bătea pentru ideile domniei sale și multe dintre ele au și fost puse puse în practică.
Într-una din duminicile acestea minunate, Domnul Profesor ne-a pus în față, pe imensa masă de sufragerie, un tom de câteva dosare. Ne-a povestit că are un student foarte talentat, care scrie piese de teatru. Ne roagă, mai exact îl roagă pe domnul Scarlat, să-și dea cu părerea după ce le va citi. E regizor, poate îl interesează. Ne-a spus de autor, că e un băiat isteț, din Rădăuți, foarte muncitor și talentat. La cenaclul de Luni, ținut de domnul profesor Manolescu, obișnuiește să-și citească din lucrări.
Cine era? Cine era? Ei, cine era acest student?
Era Matei Vişniec, vestitul dramaturg de astăzi, jucat pe întregul mapamond. Autor al cărui nume azi îl poartă un teatru din Moldova și un Festival de Teatru din România. Ani și ani de zile după Revoluție a fost autorul dramatic cel mai mult jucat.
Așa l-am cunoscut noi pe Matei Vişniec. Sigur, ne-au plăcut textele lui. Și cât s-a mai bucurat domnul profesor. Ne-a mijlocit, ne-a introdus în ciudata lume, în ciudatul univers a lui Matei, care ne-a devenit prieten. Venea la noi acasă și ne aducea, ba câte o piesă nouă, ba câte o carte cu dedicație, iar domnul profesor Șora a apucat, ce-i drept după mulți ani, să vadă, abia în 1996, Caii la fereastră, la Teatrul Mic, din București. Scrisă special pentru subsemnata.
Până în 1990 nu a fost chip să se aprobe în repertoriul vreunui teatru din România nici un text dramatic de Matei Vișniec.
Iar domnul profesor Mihai Șora a fost martorul unei lungi prietenii!
Să ne trăiască!

Anna Scarlat

Comentarii