„Rezonez direct cu bucuriile și necazurile oamenilor de aici” - PS Siluan, la 10 ani de slujire arhierească printre românii ortodocși din Ungaria

Exact cu 10 ani în urmă, pe 8 iulie, în ziua când Biserica ortodoxă îi sărbătoreşte pe Sfinţii Mucenici Epictet şi Astion, sfinţi dobrogeni din a căror moaşte se găsesc părticele şi în Catedrala Sf. Nicolae din Jula, a avut loc hirotonia şi instalarea celui de-al doilea Arhiereu al Episcopiei Ortodoxe Române din Ungaria, PS Siluan Mănuilă. Zeci de preoţi şi sute de credincioşi români din Ungaria, dar şi mulţi oaspeţi din România au participat la slujba de hirotonie, un moment solemn şi de mare însemnătate pentru Biserica noastră. La aniversarea a unui deceniu de la instalarea sa în funcţia de Ierarh, Preasfinţitul Părinte Siluan ne-a mărturisit despre bucuriile, grijile şi planurile sale.


– Zece ani este o perioadă de timp nici prea scurtă, nici prea lungă. Aţi fost numit Episcop al românilor ortodocşi din Ungaria la o vârstă tânără, la 36 de ani, plin de putere şi forţă creativă. Ce gânduri vă încearcă la zece ani de slujire arhierească? Cum apreciaţi realizările din aceşti 10 ani?
– În primul rând un sentiment de mulțumire și de recunoștință față de Bunul Dumnezeu, pe Care L-am simțit aproape în acești ani și în noua misiune care mi-a fost încredințată atunci, de a-i îndruma duhovnicește pe românii ortodocși din Ungaria. Nu a fost ușor, mai ales la început, deoarece este o responsabilitate mare, față de Dumnezeu și față de oameni, de clericii și credincioșii care alcătuiesc comunitatea ortodoxă românească din Ungaria și care, după anul 1920, și-au dorit cu ardoare să se poată organiza la nivelul unei Eparhii și să-și păstreze, astfel, credința și datinile strămoșilor lor. Iar cerințele de a sta în fruntea clericilor și a conduce o Eparhie nu sunt chiar atât de simple. Dar, pe de altă parte, un mare avantaj a fost și faptul că nu am fost eu începătorul de drum în această misiune nobilă, ci veneam după o slujire rodnică, dinamică și foarte eficientă, desfășurată în fruntea Episcopiei Ortodoxe Române din Ungaria de predecesorul meu și cel dintâi Chiriarh al acestei Eparhii, hirotonit și instalat în Catedrala Episcopală din Jula în 1999, de Preasfințitul Părinte Episcop Sofronie Drincec, care a organizat și a condus această Episcopie cu vrednicie, timp de 8 ani, mai înainte de a ajunge Episcopul Oradiei. De fapt, am și fost călugăriți deodată, la Mânăstirea Hodoș-Bodrog, din județul Arad, în 11 august 1995 și iată că și în Ungaria, după un număr oarecare de ani, am avut o misiune comună, desfășurată pe rând, în cadrul aceleași comunități. Îi mulțumesc, și pe această cale, pentru încrederea și sprijinul acordate de-a lungul vremii.
În acest context, recunoștința față de Dumnezeu și de toți cei care au conturat drumul existenței mele până la momentul respectiv, din 8 iulie 2007, dar și după aceea, este cea care primează, și de asemenea, mulțumirea sufletească pentru toți acești ani.
Consider că au fost ani importanți și rodnici, atât din punctul de vedere al acomodării și exercitării misiunii încredințate, cât și al realizărilor din această perioadă, la nivel personal, dar și al instituției pe care o conduc. Astfel, menționând câteva dintre aceste realizări, aș remarca faptul că în interiorul Episcopiei am reușit să menținem un bun echilibru și o colaborare între clericii ei, dar și în raport cu conducătorii celorlalte instituții românești din Ungaria și, în special, din Jula. Au fost făcute câteva restaurări importante la biserici, case parohiale, sau alte clădiri, ca de pildă la Catedrala Episcopală din Jula, printr-un proiect european transfrontalier, la Așezământul Monahal Românesc din Budapesta, la bisericile din Jula Mică, Micherechi, Apateu, Săcal, Otlaca-Pustă, Bichișciaba, Bichiș, Jaca, Crâstor, Vecherd, etc., dar mai rămân încă multe de făcut și în acest domeniu. Au fost inaugurate instituții sau clădiri noi, ca de pildă Așezământul Monahal Românesc „Sfântul Ioan Botezătorul” și Centrul Misionar-Pastoral și Cultural „Sfântul Vasile cel Mare” de la Budapesta; Expoziția Muzeală Permanentă a Episcopiei, realizată la Jula, cu obiectele cele mai reprezentative, de patrimoniu, de la diferite Parohii care alcătuiesc Episcopia; altarul de vară, în stil maramureșean și ansamblul din parcul Catedralei, de la Jula; paraclisul de lemn, tot în stil maramureșean, de la Parohia Otlaca-Pustă; altarul de vară, parcul cu habitat natural, poarta maramureșeană, achiziționarea fostei școli confesionale și amenajarea curții, la biserica din Apateu; paraclis nou, pentru românii din Seghedin, amenajat la Hotelul Forrás, prin colaborare cu conducerea hotelului, etc. A fost întărită colaborarea cu Eparhii și Episcopi din România, care au participat, împreună cu alți slujitori și grupuri corale, la numeroase hramuri de biserici și alte manifestări culturale, ținute la biserici românești din Ungaria. A fost acordată o atenție mai mare și copiilor, prin ore și tabere de religie, sau tabere de iconografie, ținute la Budapesta, Jula, Micherechi, Jaca, Otlaca-Pustă, Bătania, sau prin implicarea copiilor în diferite acțiuni social-caritative și în reînvierea unor tradiții românești, ca de pildă cea a colindatului, de Crăciun, etc.
În concluzie, deși ar mai fi încă multe de făcut, cred că rolul și realizările Bisericii Străbune, prin intermediul Episcopiei Ortodoxe Române din Ungaria, și nu doar în cei 10 ani, ci de când a început ea să funcționeze propriu-zis, au fost considerabile și benefice pentru membrii ei, dar și pentru întreaga comunitate românească din Ungaria, pentru echilibrul ei și pentru menținerea identității naționale, spirituale și culturale, românești și ortodoxe.
Ce aţi fi făcut altfel?
– Având în vedere faptul cu atunci când am venit în Ungaria eram deja Ieromonah, adică Preot călugăr și Duhovnic și că anterior am avut atât o activitate în cadrul Episcopiei Aradului (la Mânăstirile Hodoș-Bodrog și „Sfântul Simeon Stâlpnicul”, din Arad-Gai), cât și o perioadă de studii post-universitare în Grecia, la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Atena, unde am învățat și limba greacă modernă, probabil că în cazul în care nu ajungeam la românii din Ungaria, aș fi continuat activitatea de slujire în cadrul Bisericii Ortodoxe Române, într-una dintre mânăstirile sau așezămintele bisericești din România, de pildă din Episcopia Aradului, de unde am și plecat în Grecia, sau de la Muntele Athos. Dar dacă Dumnezeu a rânduit ca lucrurile să urmeze acest curs și având în vedere toate cele petrecute în acești ani, cred că nu a fost întâmplător, că așa a binevoit El și că mi-am făcut datoria, măcar și într-o oarecare măsură. Timpul, însă și trecerea lui, este un sfetnic bun și un evaluator obiectiv a tot ceea ce rămâne în urma fiecăruia dintre noi.
Care v-au fost priorităţile, sau obstacolele în ceea ce aţi realizat?
– După cum spuneam și în cuvântul de instalare, ținut în 8 iulie 2007, dorința mea era aceea de a continua lucrarea începută de predecesorii mei, de a întări și consolida rolul Bisericii noastre, în primul rând în conștiința clerului și credincioșilor noștri, dar și în raport cu alte instituții românești din Ungaria, cu instituții ale Statului Ungar și Român (reprezentanțele diplomatice, de la Jula, Seghedin și Budapesta), cu celelalte jurisdicții ortodoxe din Ungaria (sârbi, greci, bulgari, maghiari și ruși) și cu alte confesiuni; de a înmulți, prin rugăciune și slujbe, dar și prin exemplul personal, numărul celor care merg la biserici; să încercăm să avem o relație bună cu școlile și un cuvânt de spus în viața elevilor români din Ungaria; să avem grijă de restaurarea bisericilor și de sporirea patrimoniului material și cultural al Parohiilor noastre; de a păstra o bună legătură cu Eparhiile Surori din România și de a face cât mai cunoscută existența, activitatea și valorile românilor din Ungaria, prin mediatizarea foarte eficientă și promptă a tuturor activităților și realizărilor importante ale Episcopiei noastre, în special prin mijloacele de comunicare media ale Patriarhiei Române (TV Trinitas, Centrul de Presă „Basilica”, Ziarul „Lumina”, etc.), ale comunității românești din Ungaria („Ecranul nostru”, Emisiunea de radio în limba română, de la Studiourile din Seghedin, revistele „Foaia Românească” și „Cronica”, din Jula), și prin alte entități media, etc. Și obstacolele au fost numeroase, de-a lungul vremii, dar cred că am reușit să le depășim. Între acestea menționăm: lipsa de experiență, la început; puținătatea personalului și a fondurilor materiale; numărul mic al celor care constituie astăzi comunitatea românească din Ungaria și anumite reticențe, din partea ei; mentalitatea oamenilor și felul cum au fost înțelese și apreciate anumite eforturi ale noastre; cunoașterea în mai mică măsură a limbii române, de către membrii comunității, și a limbii maghiare, din partea noastră; anumite probleme de birocrație; lipsa de coeziune, sau încetineala cu care aceasta se poate realiza, spre binele instituțiilor și a oamenilor din cadrul comunității, etc.
De 10 ani ca Episcop, dar ca preot misionar trăiţi printre românii din Ungaria de aproape 20 ani. Ce simţiţi atunci când se întâmplă în comunitate un eveniment de bucurie? Se întâmplă să fiţi trist, sau să lăcrimaţi pentru romanii ortodocşi din Ungaria şi pentru unele întâmplări de aici?
– Da, mi s-a întâmplat de multe ori, să rezonez direct cu bucuriile și necazurile oamenilor de aici și cred că este firesc să fie așa, mai ales atunci când ajungi să îi cunoști mai bine pe oameni și să se dezvolte un sentiment reciproc de respect și apreciere. Nu întotdeauna a fost așa și aceasta cred că s-a datorat și faptului că la început nu cunoșteam deloc limba maghiară și a intervenit această barieră inevitabilă a comunicării, în special la românii din Bihorul Unguresc, unde mi-am desfășurat prima parte a activității de cleric, iar un oarecare rol l-au jucat și particularitățile oamenilor și ale comunității românești, în general, pe care ajungi să le descoperi cu timpul. Însă și în acea perioadă, ca Ieromonah și Stareț la Mânăstirea din Săcal, de pildă, i-am simțit pe oamenii de acolo ca pe niște bunici ai noștri, care apreciau prezența și lucrarea noastră în mijlocul comunității lor. Pe parcurs, a venit și o cunoaștere mai bună a românilor din Ungaria, a felului cum funcționează instituțiile de aici, a eforturilor și realizărilor lor, dar și a dificultăților cu care se confruntă, a rolului pe care trebuia să îl joc, în noua calitate, de Ierarh și Arhipăstor al lor, dar și de reprezentant al Bisericii Ortodoxe Române și de liant, și din acest punct de vedere, și apoi acest sentiment de prețuire și de atașament al unora față de alții a crescut foarte mult, încât aș putea spune că în prezent suntem pe aceeași lungime de undă, și la bine, și la greu.
Cu ce gânduri vă îndreptaţi spre anii ce urmează? Ce vă propuneţi pentru viitor?
– Cu gânduri de speranță și de încredere în Bunul Dumnezeu, care cred că ne va ajuta să continuăm și să dezvoltăm ceea ce am reușit să facem și până în prezent. Cu mai multă liniște, decât acum zece ani, pentru că între timp a intervenit și o experiență de viață și o altă cunoaștere a realității, care contează foarte mult. Și cu rugăciune către Dumnezeu, către Maica Domnului și către toți Sfinții Săi, pentru a ne lumina și ajuta în continuare, pentru că, după cum se știe și spune și cuvântul scripturistic, oricât ar fi de talentat, de priceput și de bine intenționat omul, fără ajutorul lui Dumnezeu și al Mântuitorului nostru Iisus Hristos, nu putem să facem nimic (Ioan 15, 5). Sau, în nici un caz, nimic din cele ale Bisericii, care trebuie să se facă potrivit dorinței, îndemnurilor și poruncilor Lui.
Pentru viitorul apropiat, îmi doresc să putem continua slujirea în mijlocul tuturor credincioșilor noștri, să putem atrage mai mulți oameni, dar și tineri, la Biserică și la Sfintele Slujbe, să descopere, de bunăvoie, sau să redescopere, să aprecieze și să iubească principiile și valorile credinței noastre ortodoxe, datinile și tradițiile noastre strămoșești și românești, să putem forma împreună o mare familie, care se simte bine împreună, care știe să își descopere problemele și năzuințele și să lupte pentru îndeplinirea lor, în deplin respect față de ceilalți, care știe să transmită copiilor lor și alte valori, în afară de cele materiale și lumești. Să putem continua restaurarea bisericilor și capelelor noastre, mai ales ale celor care au grabnică nevoie de reparații. Să avem mulțumire sufletească, din tot ceea ce facem și să putem, de asemenea, continua rolul benefic pe care cred că l-am avut în sufletele și viețile oamenilor și să mergem înainte, cu nădejde, râvnă și bucurie, pe calea care duce spre dobândirea vieții veșnice și a Împărăției Cerurilor, după tradiția și învățăturile Bisericii noastre Românești și Ortodoxe.

E.Ş.

Comentarii