„Rezonez direct cu bucuriile și necazurile oamenilor de aici” - PS Siluan, la 10 ani de slujire arhierească printre românii ortodocși din Ungaria
Exact cu 10 ani în urmă, pe 8 iulie, în ziua când
Biserica ortodoxă îi sărbătoreşte pe Sfinţii Mucenici Epictet şi Astion, sfinţi
dobrogeni din a căror moaşte se găsesc părticele şi în Catedrala Sf. Nicolae
din Jula, a avut loc hirotonia şi instalarea celui de-al doilea Arhiereu al
Episcopiei Ortodoxe Române din Ungaria, PS
Siluan Mănuilă. Zeci de preoţi şi sute de credincioşi români din Ungaria,
dar şi mulţi oaspeţi din România au participat la slujba de hirotonie, un
moment solemn şi de mare însemnătate pentru Biserica noastră. La aniversarea a
unui deceniu de la instalarea sa în funcţia de Ierarh, Preasfinţitul Părinte
Siluan ne-a mărturisit despre bucuriile, grijile şi planurile sale.
– Zece ani este o perioadă de timp nici prea scurtă, nici
prea lungă. Aţi fost numit Episcop al românilor ortodocşi din Ungaria la o
vârstă tânără, la 36 de ani, plin de putere şi forţă creativă. Ce gânduri vă
încearcă la zece ani de slujire arhierească? Cum apreciaţi realizările din
aceşti 10 ani?
– În primul rând
un sentiment de mulțumire și de recunoștință față de Bunul Dumnezeu, pe Care
L-am simțit aproape în acești ani și în noua misiune care mi-a fost încredințată
atunci, de a-i îndruma duhovnicește pe românii ortodocși din Ungaria. Nu a fost
ușor, mai ales la început, deoarece este o responsabilitate mare, față de
Dumnezeu și față de oameni, de clericii și credincioșii care alcătuiesc
comunitatea ortodoxă românească din Ungaria și care, după anul 1920, și-au
dorit cu ardoare să se poată organiza la nivelul unei Eparhii și să-și păstreze,
astfel, credința și datinile strămoșilor lor. Iar cerințele de a sta în fruntea
clericilor și a conduce o Eparhie nu sunt chiar atât de simple. Dar, pe de altă
parte, un mare avantaj a fost și faptul că nu am fost eu începătorul de drum în
această misiune nobilă, ci veneam după o slujire rodnică, dinamică și foarte
eficientă, desfășurată în fruntea Episcopiei Ortodoxe Române din Ungaria de
predecesorul meu și cel dintâi Chiriarh al acestei Eparhii, hirotonit și
instalat în Catedrala Episcopală din Jula în 1999, de Preasfințitul Părinte Episcop
Sofronie Drincec, care a organizat și
a condus această Episcopie cu vrednicie, timp de 8 ani, mai înainte de a ajunge
Episcopul Oradiei. De fapt, am și fost călugăriți deodată, la Mânăstirea Hodoș-Bodrog,
din județul Arad, în 11 august 1995 și iată că și în Ungaria, după un număr
oarecare de ani, am avut o misiune comună, desfășurată pe rând, în cadrul
aceleași comunități. Îi mulțumesc, și pe această cale, pentru încrederea și
sprijinul acordate de-a lungul vremii.
În acest context,
recunoștința față de Dumnezeu și de toți cei care au conturat drumul existenței
mele până la momentul respectiv, din 8 iulie 2007, dar și după aceea, este cea
care primează, și de asemenea, mulțumirea sufletească pentru toți acești ani.
Consider că au
fost ani importanți și rodnici, atât din punctul de vedere al acomodării și
exercitării misiunii încredințate, cât și al realizărilor din această perioadă,
la nivel personal, dar și al instituției pe care o conduc. Astfel, menționând
câteva dintre aceste realizări, aș remarca faptul că în interiorul Episcopiei
am reușit să menținem un bun echilibru și o colaborare între clericii ei, dar și
în raport cu conducătorii celorlalte instituții românești din Ungaria și, în
special, din Jula. Au fost făcute câteva restaurări importante la biserici, case
parohiale, sau alte clădiri, ca de pildă la Catedrala Episcopală din Jula, printr-un
proiect european transfrontalier, la Așezământul Monahal Românesc din
Budapesta, la bisericile din Jula Mică, Micherechi, Apateu, Săcal, Otlaca-Pustă,
Bichișciaba, Bichiș, Jaca, Crâstor, Vecherd, etc., dar mai rămân încă multe de
făcut și în acest domeniu. Au fost inaugurate instituții sau clădiri noi, ca de
pildă Așezământul Monahal Românesc „Sfântul Ioan Botezătorul” și Centrul Misionar-Pastoral
și Cultural „Sfântul Vasile cel Mare” de la Budapesta; Expoziția Muzeală
Permanentă a Episcopiei, realizată la Jula, cu obiectele cele mai
reprezentative, de patrimoniu, de la diferite Parohii care alcătuiesc
Episcopia; altarul de vară, în stil maramureșean și ansamblul din parcul
Catedralei, de la Jula; paraclisul de lemn, tot în stil maramureșean, de la
Parohia Otlaca-Pustă; altarul de vară, parcul cu habitat natural, poarta
maramureșeană, achiziționarea fostei școli confesionale și amenajarea curții,
la biserica din Apateu; paraclis nou, pentru românii din Seghedin, amenajat la
Hotelul Forrás, prin colaborare cu conducerea hotelului, etc. A fost întărită
colaborarea cu Eparhii și Episcopi din România, care au participat, împreună cu
alți slujitori și grupuri corale, la numeroase hramuri de biserici și alte
manifestări culturale, ținute la biserici românești din Ungaria. A fost acordată
o atenție mai mare și copiilor, prin ore și tabere de religie, sau tabere de
iconografie, ținute la Budapesta, Jula, Micherechi, Jaca, Otlaca-Pustă,
Bătania, sau prin implicarea copiilor în diferite acțiuni social-caritative și în
reînvierea unor tradiții românești, ca de pildă cea a colindatului, de Crăciun,
etc.
În concluzie, deși
ar mai fi încă multe de făcut, cred că rolul și realizările Bisericii Străbune,
prin intermediul Episcopiei Ortodoxe Române din Ungaria, și nu doar în cei 10
ani, ci de când a început ea să funcționeze propriu-zis, au fost considerabile și
benefice pentru membrii ei, dar și pentru întreaga comunitate românească din
Ungaria, pentru echilibrul ei și pentru menținerea identității naționale,
spirituale și culturale, românești și ortodoxe.
– Ce aţi fi făcut altfel?
– Având în vedere
faptul cu atunci când am venit în Ungaria eram deja Ieromonah, adică Preot
călugăr și Duhovnic și că anterior am avut atât o activitate în cadrul Episcopiei
Aradului (la Mânăstirile Hodoș-Bodrog și „Sfântul Simeon Stâlpnicul”, din
Arad-Gai), cât și o perioadă de studii post-universitare în Grecia, la
Facultatea de Teologie Ortodoxă din Atena, unde am învățat și limba greacă
modernă, probabil că în cazul în care nu ajungeam la românii din Ungaria, aș fi
continuat activitatea de slujire în cadrul Bisericii Ortodoxe Române, într-una
dintre mânăstirile sau așezămintele bisericești din România, de pildă din Episcopia
Aradului, de unde am și plecat în Grecia, sau de la Muntele Athos. Dar dacă
Dumnezeu a rânduit ca lucrurile să urmeze acest curs și având în vedere toate
cele petrecute în acești ani, cred că nu a fost întâmplător, că așa a binevoit
El și că mi-am făcut datoria, măcar și într-o oarecare măsură. Timpul, însă și
trecerea lui, este un sfetnic bun și un evaluator obiectiv a tot ceea ce rămâne
în urma fiecăruia dintre noi.
– Care v-au fost priorităţile, sau
obstacolele în ceea ce aţi realizat?
– După cum
spuneam și în cuvântul de instalare, ținut în 8 iulie 2007, dorința mea era
aceea de a continua lucrarea începută de predecesorii mei, de a întări și
consolida rolul Bisericii noastre, în primul rând în conștiința clerului și
credincioșilor noștri, dar și în raport cu alte instituții românești din
Ungaria, cu instituții ale Statului Ungar și Român (reprezentanțele diplomatice,
de la Jula, Seghedin și Budapesta), cu celelalte jurisdicții ortodoxe din
Ungaria (sârbi, greci, bulgari, maghiari și ruși) și cu alte confesiuni; de a
înmulți, prin rugăciune și slujbe, dar și prin exemplul personal, numărul celor
care merg la biserici; să încercăm să avem o relație bună cu școlile și un
cuvânt de spus în viața elevilor români din Ungaria; să avem grijă de
restaurarea bisericilor și de sporirea patrimoniului material și cultural al
Parohiilor noastre; de a păstra o bună legătură cu Eparhiile Surori din România
și de a face cât mai cunoscută existența, activitatea și valorile românilor din
Ungaria, prin mediatizarea foarte eficientă și promptă a tuturor activităților și
realizărilor importante ale Episcopiei noastre, în special prin mijloacele de
comunicare media ale Patriarhiei Române (TV Trinitas, Centrul de Presă „Basilica”,
Ziarul „Lumina”, etc.), ale comunității românești din Ungaria („Ecranul
nostru”, Emisiunea de radio în limba română, de la Studiourile din Seghedin, revistele
„Foaia Românească” și „Cronica”, din Jula), și prin alte entități media, etc. Și
obstacolele au fost numeroase, de-a lungul vremii, dar cred că am reușit să le
depășim. Între acestea menționăm: lipsa de experiență, la început; puținătatea
personalului și a fondurilor materiale; numărul mic al celor care constituie
astăzi comunitatea românească din Ungaria și anumite reticențe, din partea ei;
mentalitatea oamenilor și felul cum au fost înțelese și apreciate anumite
eforturi ale noastre; cunoașterea în mai mică măsură a limbii române, de către
membrii comunității, și a limbii maghiare, din partea noastră; anumite probleme
de birocrație; lipsa de coeziune, sau încetineala cu care aceasta se poate
realiza, spre binele instituțiilor și a oamenilor din cadrul comunității, etc.
– De 10 ani ca Episcop, dar ca preot misionar
trăiţi printre românii din Ungaria de aproape 20 ani. Ce simţiţi atunci când se
întâmplă în comunitate un eveniment de bucurie? Se întâmplă să fiţi trist, sau
să lăcrimaţi pentru romanii ortodocşi din Ungaria şi pentru unele întâmplări de
aici?
– Da, mi s-a
întâmplat de multe ori, să rezonez direct cu bucuriile și necazurile oamenilor
de aici și cred că este firesc să fie așa, mai ales atunci când ajungi să îi
cunoști mai bine pe oameni și să se dezvolte un sentiment reciproc de respect și
apreciere. Nu întotdeauna a fost așa și aceasta cred că s-a datorat și faptului
că la început nu cunoșteam deloc limba maghiară și a intervenit această barieră
inevitabilă a comunicării, în special la românii din Bihorul Unguresc, unde
mi-am desfășurat prima parte a activității de cleric, iar un oarecare rol l-au
jucat și particularitățile oamenilor și ale comunității românești, în general,
pe care ajungi să le descoperi cu timpul. Însă și în acea perioadă, ca Ieromonah
și Stareț la Mânăstirea din Săcal, de pildă, i-am simțit pe oamenii de acolo ca
pe niște bunici ai noștri, care apreciau prezența și lucrarea noastră în
mijlocul comunității lor. Pe parcurs, a venit și o cunoaștere mai bună a
românilor din Ungaria, a felului cum funcționează instituțiile de aici, a
eforturilor și realizărilor lor, dar și a dificultăților cu care se confruntă,
a rolului pe care trebuia să îl joc, în noua calitate, de Ierarh și Arhipăstor
al lor, dar și de reprezentant al Bisericii Ortodoxe Române și de liant, și din
acest punct de vedere, și apoi acest sentiment de prețuire și de atașament al
unora față de alții a crescut foarte mult, încât aș putea spune că în prezent
suntem pe aceeași lungime de undă, și la bine, și la greu.
– Cu ce gânduri vă îndreptaţi spre anii ce
urmează? Ce vă propuneţi pentru viitor?
– Cu gânduri de
speranță și de încredere în Bunul Dumnezeu, care cred că ne va ajuta să
continuăm și să dezvoltăm ceea ce am reușit să facem și până în prezent. Cu mai
multă liniște, decât acum zece ani, pentru că între timp a intervenit și o
experiență de viață și o altă cunoaștere a realității, care contează foarte
mult. Și cu rugăciune către Dumnezeu, către Maica Domnului și către toți Sfinții
Săi, pentru a ne lumina și ajuta în continuare, pentru că, după cum se știe și
spune și cuvântul scripturistic, oricât ar fi de talentat, de priceput și de
bine intenționat omul, fără ajutorul lui Dumnezeu și al Mântuitorului nostru
Iisus Hristos, nu putem să facem nimic (Ioan 15, 5). Sau, în nici un caz, nimic
din cele ale Bisericii, care trebuie să se facă potrivit dorinței, îndemnurilor
și poruncilor Lui.
Pentru viitorul
apropiat, îmi doresc să putem continua slujirea în mijlocul tuturor credincioșilor
noștri, să putem atrage mai mulți oameni, dar și tineri, la Biserică și la
Sfintele Slujbe, să descopere, de bunăvoie, sau să redescopere, să aprecieze și
să iubească principiile și valorile credinței noastre ortodoxe, datinile și
tradițiile noastre strămoșești și românești, să putem forma împreună o mare
familie, care se simte bine împreună, care știe să își descopere problemele și
năzuințele și să lupte pentru îndeplinirea lor, în deplin respect față de
ceilalți, care știe să transmită copiilor lor și alte valori, în afară de cele
materiale și lumești. Să putem continua restaurarea bisericilor și capelelor
noastre, mai ales ale celor care au grabnică nevoie de reparații. Să avem mulțumire
sufletească, din tot ceea ce facem și să putem, de asemenea, continua rolul
benefic pe care cred că l-am avut în sufletele și viețile oamenilor și să
mergem înainte, cu nădejde, râvnă și bucurie, pe calea care duce spre dobândirea
vieții veșnice și a Împărăției Cerurilor, după tradiția și învățăturile
Bisericii noastre Românești și Ortodoxe.
E.Ş.
Comentarii
Trimiteți un comentariu