Unii oameni îşi dedică întreaga viaţă
pasiunii pentru tradiţie. Un exemplu veritabil în acest sens sunt şi doamnele Leonica, Margareta şi Veta din Tismana, trei vecine care toată
viaţa au avut o dragoste nemărginită pentru cusut. De ce oare? Pentru simplul
fapt că asta au făcut de mici, toată viaţa din asta au trăit, chiar dacă a fost
greu, iar tradiţia nu le-a ajutat să se îmbogăţească din asta, ele mărturisesc
că vor coase până în ultima zi a vieţii lor. Singura lor dorinţă este ca şi
tinerii să iubească acest meşteşug, iar tradiţia din străbuni să nu moară, însă
copiii şi nepoţii lor au luat cu toţii calea străinătăţii pentru a căuta o
viaţă mai bună.
În şezătoare la Tismana
Pe aceste trei doamne am avut bucuria să le
cunosc anul trecut, când am fost plecată într-o tabără la Tismana, organizată
de ICR Bucureşti pentru tineri români din jurul graniţei, eu fiind însoţitorul
grupului de tineri din Ungaria. Trecând cu maşina prin Tismana m-a cuprins o
bucurie nespusă când am văzut de-a lungul satului clăcile, unde femeile stăteau
pe bancă şi lucrau. Am ştiut din acea clipă că nu o să ratez o astfel de ocazie
şi o să vin să stau de vorbă cu aceste doamne. Priveliştea aceasta mi-a adus
aminte de copilărie, când stăteam vara pe banca de la stradă unde se adunau
vecinele cu lucrul de mână în braţe şi unde ascultam poveşti care mă purtau de
multe ori în lumea lor, colorată precum cămăşile şi ştergările femeilor care
îşi începeau lucrul musai cu o rugăciune. Şi această poveste a continuat, în
ziua în care am „evadat” din Tabăra Tismana şi m-am dus în sat.
Nu a trebuit să-mi caut mult interlocutorii
pentru că, la marginea Tismanei, la primele case, am şi găsit o clacă cu
doamnele mai sus amintite, care m-au primit cu mare bucurie în cercul lor, iar
pe lângă faptul că am găsit la propriu nişte profesoare foarte bune care m-au
învăţat tot ce am vrut despre cum se face o ie, mi-au spus şi povestea lor
tristă. Toate trei doamnele au copiii plecaţi în ţări străine… Pe parcurs ni
s-a alăturat o a patra vecină, care ne-a adus cu mândrie să ne arate costumaşul
nepoatei sale, care aşteaptă să vină copiii din străinătate să-i aducă nepoata
de sărbători şi să-l îmbrace…
Fac ii de-o viaţă pentru a-şi asigura traiul
Pe drumul principal care duce spre Mănăstire,
din Marginea Tismanei, le-am găsit pe aceste trei vecine care lucrau de zor la
nişte bucăţi de pânză, care prin asamblare vor deveni nişte ii frumoase
româneşti. Vara doamnele stau pe bancă la stradă, iar iarna fac şezători în jurul
sobei, la câte una acasă, ca să le treacă de singurătate. Ele lucrează din
copilărie, la cusut, la ţesut:
– De când ne ştim lucrăm, de la 7–10 ani. La
început lucram şerveţele, ştergare olteneşti, cuverturi de artizanat de tot
felul. Când am fost fete ne-am cusut zestrea, după aceea am cusut pentru copii
şi nepoţi. În vremurile de glorie ale Artei Casnice Tismana, am fost lucrătoare
alături de alte o sută de femei din sat. Aici s-au ocupat de confecţionarea
covoarelor olteneşti la gherghef. Activitatea se diversificase apoi în
atelierele cooperaţiei din Tismana şi se realizau costume populare, aici era
principalul loc de muncă al femeilor din zonă. Acum suntem toate pensionare şi
lucrăm pentru meşteri populari ca sa ne completăm la pensie câte un bănuţ, ne-a
mărturisit tanti Margareta, cea mai în vârstă dintre lucrătore, cu vârsta de 78
de ani.
– O cămaşă mai complicată cu broderie, cusută
cu modele mai bogate şi umplută cu alb ne ţine şi câte trei săptămâni la cusut
şi suntem destul de slab plătite (150 RON) la bucată. Toate suntem foste
angajate ale secţiei de covoare, cusături, acea perioadă a fost timpul când am
trăit şi noi mai bine. Pe lângă serviciu am lucrat şi la domiciliu, am cusut pe
vremea lui Ceauşescu şi la lampă. Care au fost mai înstăriţi aveau condiţii mai
bune, aveau lumină electrică. Nu am câştigat foarte mult, dar din asta ne-am
făcut casă şi ne-am crescut copiii. Dumnezeu ne-a dat darul acesta, iar iile au
fost căutate. Am avut o perioadă când se mai pierduse din tradiţie, a fost un val
când lumea nu mai căuta originalul, ci îşi cumpărau haine din China, însă acum
iar este apreciat lucrul nostru, pentru că nu mai ştiu mulţi să lucreze ca pe
vremuri, a adăugat doamna Leonica (66 ani).
Aceste mâini dibace (vezi imaginile) au adunat
zilnic de-a lungul timpului atât de frumos alte şi alte culori în pânza albă
oferind percepţia vizuală a frumuseţii diferenţelor născute într-o zonă
geografică specială, cea a Gorjului, care îşi subliniază cu mândrie propria
identitate în ansamblul umanităţii.
„Coasem de nevoie, de singurătate, de dragul
lucrului frumos…”
– Tinerii, copiii noştri au plecat în
străinătate să lucreze ca să aibă din ce trăi. Nu îi vedem decât foarte rar pe
copii. Unde s-a mai pomenit mai demult să mergem în ţări străine să lucrăm la
alţii, să fim slugile străinilor… Eu am patru copii, doar unul mai este cu mine
în sat, trei sunt în străinătate, toţi sunt la lucru în Spania. Coasem şi de
nevoie, dar şi de dragul lucrului frumos, că doar asta am făcut toată viaţa. Această
muncă nu o poţi face decât cu multă dragoste şi răbdare. Lucrez 10–15 zile la o
cămaşă (depinde şi de model), iar când sunt gata mor de dragul lor. Anul acesta
am cusut mai mult de zece ii. Toată viaţa am făcut mai multe sute de ii, de
Gorj, a mărturisit doamna Margareta cu mândrie.
– Modelele făcute de noi sunt reproduse
majoritatea după costumele vechi, care se coasă cu migală. Trebuie să ţinem
cont de orice fir, pentru că altfel nu iese modelul. Noi trei lucrăm pentru
doamna Oana Pârvan, cântăreaţă şi meşter
popular. Ea ne aduce comenzile, modelul, materialul, melana, şi când le-am
făcut ne luăm bănuţii.
Eu încă nu am pensie că sunt de 59 de ani şi
nici nu mă mai angajează nimeni la vârsta asta, aşa că sunt nevoită să cos.
Nepoata mea are 22 de ani, ea învaţă carte, a făcut facultate la Craiova, pe
urmă doi ani la Bucureşti şi au angajat-o la o bancă. Să dea Dumnezeu să
lucreze să se bucure fata mea de ea şi să vină şi ea acasă, pentru că este
plecată să lucreze în Spania pentru a ţine nepoata la şcoală…, a adăugat cea
de-a treia doamnă, Veta.
Am învăţat totul despre cum se face o ie
Am avut o experienţă de neuitat din care am
dedus că pe lângă fineţea şi frumuseţea fără seamăn, ia deşteaptă simţuri şi
învie poveşti, pe care altfel, supuşi uitării, le-am lăsa pradă capriciilor
timpului. Ia, cel mai autentic simbol al poporului român, rămâne o poveste şi o
carte deschisă de istorie, o definiţie a echilibrului magic al naturii transpus
cu migală, dar perfect, în lada de zestre a satelor noastre. Multe din modelele
pe care le fac aceste femei talentate au la bază cusăturile vechi, punctul în
cruce, pe fir, şi multe alte feluri de a crea desene cu acul şi aţa.
Principalul lucru este acela ca punctul să fie executat cât mai fin, pentru ca
modelul să arate cât mai bine, iar dacă este vorba de o floare, să pară cât mai
naturală. Într-o ie pui mult suflet şi tradiţie, şi migală. Numai câtă muncă e
să numeri fiecare fir pe care îl coşi. Dar eu aşa zic că românii au reînceput
să îmbrace ia. Personal mă bucur că văd oameni învăţaţi care poată iarăşi ie.
Nu am cuvinte să spun cât sunt de bucuroasă când văd mai ales îmbrăcată o ie
făcută de mine.
Am învăţat în acea zi la Tismana, pe marginea
drumului, să cunosc şi să apreciez ce este bun în arta tradiţională. Rândurile
mele nu ar fi în zadar dacă aş convinge măcar un om să treacă printr-o astfel
de experienţă. Pentru unii poate fi doar o activitate, însă pentru mine a fost
o experienţă care mi-a adus doar lucruri pozitive. Mă bucur pentru că am ales
să încerc să fac o ie, mă simt şi mai legată de rădăcini, de valorile poporului
nostru, care nu este cu nimic mai bun decât altele, însă are câteva elemente
care îl fac unic, aşa cum fiecare naţie are ceva care o diferenţiază de restul.
Acum cred că această experienţă a venit atunci când trebuia să vină şi sunt
convinsă că nimic pe lumea asta nu este întâmplător. Le mulţumesc doamnei
Leonica, Margareta şi Veta pentru deschiderea şi dragostea cu care m-au primit
la şezătoarea lor.
Anca
Butar
Comentarii
Trimiteți un comentariu