A plecat de mic copil din Micherechi pentru a
învăţa, pentru a face mai multe şcoli decât părinţii şi bunicii lui. Mama sa, o
femeie foarte bisericoasă, ar fi vrut să-l vadă preot, dar mai târziu, în anii
de liceu el şi-a dorit să-l urmeze pe unchiul său şi să devină inginer agrar.
Foarte repede şi-a dat seama că meseria asta nu este pentru el, astfel că a
devenit profesor de română şi istorie. Gheorghe
Marc a îndrăgit foarte mult învăţământul şi şcolarii români din Jula, cu
toate că a profesat aici doar 12 ani. Tot restul vieţii şi l-a trăit printre
românii din Ungaria, a activat printre ei, i-a reprezentat în Parlament, şi îi
adună şi acum lunar pe pensionarii din Jula în cadrul unui club. Un colţ
special în inima lui este ocupat de satul natal Micherechi şi de neamurile de
acolo, un alt colţ de către neamurile din Săcal pe care i-a primit odată cu
nevasta lui de o viaţă precum şi de către toţi românii din Bihorul unguresc, de
către cei doi copii şi cei cinci nepoţi cu care se mândreşte. Şi-a trăit toată
viaţa particulară şi profesională printre şi pentru românii din Ungaria. La 80 de
ani, Gheorghe Marc se simte împlinit dar şi-ar dori ca mica lui comunitate să
fie mai activă, mai unită şi încă mult timp românească.
Carte de vizită - GHEORGHE MARC
1937: născut pe
13 ianuarie, la Micherechi, în familia lui Mihai Marc şi Floarea Bordaş
1948: de la şcoala
generală din Micherechi se transferă în noua şcoală românească de stat de la
Jula
1951–1955: elev
la Liceul „Nicolae Bălcescu” din Jula
1955: câteva luni
a fost student la Facultatea de Ştiinţe Agrare din Dobriţân pe care a
abandonat-o pentru a se transfera la Facultatea Pedagogică din Seghedin
1956–1959: secţia
de română şi istorie la Facultatea Pedagogică din Seghedin
1959–1971:
profesor de istorie şi biologie la Şcoala generală şi Liceul „Bălcescu” din
Jula, pedagog la Căminul de elevi români
1971–1979:
secretar cu probleme de învăţământ la Uniunea Democratică a Românilor din
Ungaria
1978–1982:
director adjunct la Casa de Cultură Maghiară din Bucureşti
1983–1985:
secretar general al UDRU
1985–1989:
deputat din partea naţionalităţii române în Parlamentul de la Budapesta
1991–până azi:
fondator şi preşedinte al Clubului pensionarilor români din Jula
1993–2002: şef de
oficiu la Autoguvernarea pe Ţară a Românilor din Ungaria
Copilărie fericită şi vise mari
– Mă bucur enorm
de mult că m-aţi căutat şi-mi ascultaţi povestea vieţii, acum, ajungând la
această vârstă rotundă. Să ajungi la 80 de ani este o mare bucurie pentru mine…
Îmi aduc aminte cu mare plăcere de anii copilăriei. Părinţii mei au fost printre
cei mai săraci plugari din sat. Ca şi copil nu simţeam că ne lipseşte ceva, am
avut o copilărie fericită. Până în clasa a 6-a am umblat la şcoala din
Micherechi, şi-mi aduc aminte cu plăcere de foştii profesori, mai ales de
doamna preoteasă Olah. Ea mi-a fost prima dăscăliţă, ea m-a învăţat să scriu şi
să citesc. Aveam pe acele vremuri un vecin, Teodor
Petruţa, cu doi ani mai mare decât mine, care s-a transferat de la
Micherechi la şcoala românească din Jula, şi aşa am fost şi eu „înceluit” să
vin la Jula. Părinţii şi-ar fi dorit ca eu să devin preot, maică-mea era tare
bisericoasă, dar şi tata, care într-o vreme a fost şi preşedinte la comitetul
bisericesc. Avem un văr, Mihai Bordaş, unul dintre primii intelectuali din sat
de la noi, care şi el învăţa la Jula. Aşa am ajuns deci ca să mă înscriu şi eu la
şcoala din Jula. Mi-amintesc cum părinţii m-au adus pentru prima dată la Jula,
cu cocie cu cai. Atunci căminul de elevi era cu autoîntreţinere, noi trebuia să
aducem de acasă făina, zahărul, tot felul de mâncare.
– Unde era atunci şcoala şi căminul de elevi
români?
– Căminul era acolo unde azi se află Episcopia ortodoxă, în spate. Era o
singură cameră mare, totul era acolo, dormitorul, bagajele noastre. Şcoala era
acolo unde apoi a funcţionat şcoala maghiară nr. 1, într-o clădire de pe strada
Károly Róbert de azi. Îmi amintesc şi acum tare bine, că aici la şcoala din
Jula în clasa a 6-a se preda şi franceza. Eu fiind venit din Micherechi,
trebuia să dau examen suplimentar, dar unde să fiu ştiut căci doar la noi în
sat nu se învăţa franceza. Tare mult m-o ajutat atunci domnul Teodor Oltean, şi
aşa, cu ajutorul lui, am ajuns să fiu admis. La început, pe noi ne învăţau încă
şi părintele Negru şi părintele Sabău, dar să ştiţi că de mulţi foşti profesori
nu tare-mi mai aduc aminte.
– Cum vă amintiţi, nu v-a fost puţin frică să vii
dintr-un sat în oraş, ca mic copil? Să trăiţi singur, fără să vă vedeţi zilnic
părinţii?
– În acele
vremuri veneau mulţi copii de la Micherechi la Jula. Eu am avut noroc cu Toader
Crâstoreanului, cum îi ziceau lui Petruţa, despre care v-am zis că mi-a fost şi
vecin, şi prieten. El a fost chiar în prima promoţie care a dat bacalaureatul
la noul liceu românesc.
– Era logic apoi ca şi Dumneavoastră şi rămâneţi
la acest liceu?
– Nici nu m-am
gândit să plec la o altă şcoală. Am rămas la liceu, la fel ca ceilalţi colegi
de-ai mei. Nu mai ţin minte anul, dar după o vreme căminul ni s-a mutat în
clădirea de pe strada Vár nr. 1, unde apoi a funcţionat decenii de-a rândul. În
1951, când am ajuns eu la liceu, şcoala a funcţionat deja în clădirea
bibliotecii orăşeneşti de azi. La liceu am avut-o ca diriginte pe doamna
Margareta Leu, care era profesoară de matematică. La română ne-a învăţat doamna
Lucia Borza. În acei ani, în şcoala românească din Jula au predat mulţi
profesori maghiari şi nemţi veniţi din România.
Am îndrăgit profesia de pedagog practicând-o
– În anii de
liceu deja m-am hotărât să-mi continui studiile la o facultate. Ştiam deja că
nu mă voi face preot, deoarece situaţia preoţilor în acei ani 1950 a fost tot
mai grea. Urmând exemplul vărului meu Mihai Bordaş, care a terminat Facultatea
de Agronomie la Gödöllő, eu m-am înscris la Facultatea Agrară din Dobriţân. Am
fost admis, m-am şi instalat acolo la cămin, dar după primul semestru am
renunţat. Eram prieten foarte bun cu fostul meu coleg de liceu, Alexandru
Hoţopan, care atunci când ne întâlneam acasă în sat mă tot întreba de ce nu mă
duc şi eu să învăţ la Seghedin. Aşa am ajuns şi eu la Institutul Pedagogic din
Seghedin. Până atunci eu niciodată nu m-am gândit să devin profesor, dar din
toamna anului 1956 am început să învăţ acolo la catedrele de română şi istorie.
Şefa catedrei de română atunci era doamna Sasi Erzsébet.
– Cum au fost acei ani de studii superioare?
– Mi s-a
întâmplat un lucru interesant în toamna anului 1956, când au fost evenimentele
revoluţionare. Trebuie ştiut că primele mişcări contra regimului politic de
atunci s-au făcut din partea tinerilor din oraşul Seghedin. Tocmai de 23
octombrie, eu am primit o telegramă de la părinţi că a murit maica bătrână,
bunica mea, deci să vin acasă. Ajungând cu trenul în gara din Micherechi, acolo
mă aştepta Mihaiu lui Vasalie, aşa îl chema atunci pe poliţistul satului.
Imediat m-a dus la Casa Satului şi m-a întrebat de ce am venit eu acasă. Mă
suspecta că am venit acasă ca să organizez, să agit tinerii din sat. I-am zis
că am venit la înmormântarea bunicii mele. Probabil că nu m-a crezut pentru că
mi-a dat aşa două pălmi peste obraz că nu o să le uit niciodată. Până la urmă
s-a convins că nu l-am minţit.
– În timpul facultăţii când aţi simţit că v-a
venit pofta de a preda?
– Atunci
facultatea a durat doar trei ani, iar în timpul studiile am şi predat, deoarece
am dat ore particulare la un copil de şcoală generală, şi practicând cu el ceea
ce am învăţat eu la catedre, mi-am dat seama că îmi place foarte mult să
predau, să mă ocup de copii. Am avut şi mare noroc, pentru că am primit post la
şcoala din Jula, deci m-am reîntors de unde am plecat. Nu toţi care şi-au dorit
să ajungă la şcoala din Jula au avut norocul meu. Aşa am ajuns ca din 1959 până
în 1971 să predau la şcoala românească. Un lucru foarte interesant însă că
niciodată nu am ajuns să predau româna, deoarece mi-au dat numai ore de istorie
şi biologie. Sunt mândru că de la orele mele de biologie mulţi copii de atunci
şi-au dorit să se facă medic, cum sunt Aurel Otlăcan, Ioan Novac şi alţii.
O viaţă culturală românească intensă
– Cred că putem zice că acei ani 1960–70 au fost
ani interesanţi, deoarece dintr-o românime mai mult rurală s-a născut atunci o
pătură de intelectuali români, care încetul cu încetul au preluat posturile de
profesori de la pedagogii veniţi din România, comunitatea s-a putut lăuda cu
tot mai mulţi oameni învăţaţi, profesori, medici, specialişti în diferite
domenii. Cum vă amintiţi de acele vremuri?
– Au fost ani
foarte bogaţi nu doar prin faptul că am avut şcoli şi tot mai mulţi
intelectuali, dar s-au format şi echipele folclorice de la sate, s-a înfiinţat
Uniunea de atunci. Eu am ajuns la Uniunea Democratică a Românilor din Ungaria
în anul 1971, la chemarea domnului Petru Silaghi, fiind însărcinat în primul
rând cu probleme legate de învăţământ, alături de domnul Ilie Moldovan, care
era referent pentru cultură. Îmi aduc aminte şi azi cu mare-mare bucurie de
activitatea culturală pe care Uniunea o desfăşura pe la sate, mai ales în
Bihor, dar şi în Bichiş şi Ciongrad. Pe acele vremuri balurile româneşti de la
Jula erau evenimente foarte însemnate. Se ţineau la cantina căminului de elevi,
şi venea foarte multă lume, mai ales părinţii copiilor care învăţau la şcoala
românească. Atunci balurile erau pur româneşti, numai cu muzică românească şi
cu participanţi români. Nu trecea pe atunci nici un an fără să ajungem cu vreun
spectacol cultural românesc în satele populate şi de români. Culturalizarea
maselor se făcea prin aceste evenimente. Aproape fiecare sat avea atunci câte-o
echipă folclorică. Şi ţineam foarte mult la faptul ca în fiecare an să aducem
pentru românii de aici şi câte o formaţie din România.
Misiune culturală la Bucureşti
– Până în 1978 aţi lucrat la Uniune, după care aţi
plecat departe de casă, la Bucureşti…
– Da, timp de o jumătate
de an am fost la pregătire pentru postul de la Bucureşti împreună cu domnul
Teodor Cozma, iar din 1979 am lucrat la Bucureşti până în 1982. Însă domnul
Cozma a renunţat şi am mers singur. Ştiam foarte puţin atunci despre Bucureşti.
Am lucrat la Casa de Cultură Maghiară, pe strada Batiştei nr. 39. Mai lucra
acolo domnul Gheorghe Misarăş, român originar din Otlaca-Pustă. În acea perioadă
de trei ani cât am stat eu acolo, niciodată nu s-a dat în folosinţă Casa de Cultură
Maghiară, din cauza problemelor existente atunci între Ceauşescu şi Kádár.
Partea maghiară ar fi deschis acolo şi o librărie de carte şi au primit
aprobare, sau purtat discuţii pe această temă, însă fără vreun rezultat.
Funcţionarea instituţiei era cu uşile închise, se desfăşurau evenimente şi
activităţi însă acestea nu erau publice. Eram pregătiţi tot timpul pentru
deschidere, însă acest lucru nu s-a înfăptuit atâta timp cât eu am fost acolo
pe postul de director adjunct. Ca director am avut un istoric, Gerelyes Endre,
dar care niciodată nu a ajuns la Bucureşti, pentru că avea statut de diplomat
şi din moment ce casa nu a avut aprobare de funcţionare, statul nu l-a acceptat
pe post. Aşa că eu şi cu Gheorghe Misarăş făceam toate treburile necesare.
Vreau să mai spun
că atunci când am plecat la Bucureşti, bineînţeles m-a însoţit toată familia.
Am o părere de rău din acea perioadă, pentru că nu am putut să-mi înscriu copiii
la şcoală românească la Bucureşti. Băiatul meu atunci a început clasa întâi la
şcoala generală şi fetiţa era de clasa a 6-a. Politic nu ne-au dat voie. Am
avut doar două posibilităţi: ori să-i înscriu la şcoala rusă, ori la cea
maghiară. Aşa că am ales şcoala maghiară, cu toate că Liceul Gh. Şincai era la
doar o sută de metri distanţă de casa unde am stat.
Activ în continuare în viaţa publică românească
– După 1982 m-am
întors acasă şi am activat în continuare la Uniune, pe probleme de învăţământ,
alături de Gheorghe Martin, iar secretar general până în anul 1983 a fost Petru
Silaghi, după care am fost eu numit de secretar general până în 1989, când au
intrat în vigoare schimbările de regim. Tot în această perioadă am fost timp de
patru ani şi deputat în Parlamentul Ungariei. Aşa am ajuns în Parlament că
exista pe atunci Frontul Popular şi prin acesta secretarii generali erau numiţi
din partea naţionalităţilor, deoarece atunci nu erau alegeri. După schimbările
din 1989 am rămas în continuare la Uniune, ca membru în Prezidiu, iar în anul
1991 m-am pensionat. După ce s-au înfiinţat autoguvernările româneşti, am ajuns
şef al Oficiului AŢRU, preşedinte fiind Ioan Budai. La început aveam sediul la căminul
de elevi din Jula, aflat pe strada Vár, doar mai târziu ne-am mutat în sediul de acum, de pe colţul străzii Vár
şi Eminescu.
În 1991 am
înfiinţat Clubul Pensionarilor Români din Jula şi de atunci încoace am rămas
activ. Este un lucru bun să ne întâlnim şi să derulăm tot felul de activităţi
împreună, însă mă supără faptul că suntem puţini, că e foarte greu să-i aduni
pe oameni.
– Dacă ar fi să le daţi un sfat tinerilor de azi,
din comunitatea noastră românească, ce le-aţi transmite, cum i-aţi îndemna să
vrea să rămână români?
– Le-aş putea
arăta exemplul meu şi le-aş da un singur sfat: să nu uite niciodată de unde au
pornit, să nu-şi uite rădăcinile. Să fie mândri de strămoşii lor de la care au
moştenit o limbă şi o cultură frumoasă.
E. Şimon
Comentarii
Trimiteți un comentariu