160 de ani de la naşterea întemeietorului comunei şi a bisericii ortodoxe din Otlaca-Pustă - Ştefan Rusu, zis Părădaica, între poveste şi legendă
În anul 2007, la iniţiativa
doamnei Eva Bocsor Karancsi,
preşedinta Asociaţiei Culturale Române „Mihai Purdi” din Otlaca-Pustă a apărut
o mică broşură despre istoria comunităţii româneşti din Otlaca. Acest volum
prezintă şi câteva date şi poveşti despre întemeietorul comunei Ştefan Rusu.
Cărticica a apărut aniversând 150 de ani de la naşterea lui Ştefan Rusu. Acum
când se apropie aniversarea de 160 de ani, pe 11 ianuarie, reluăm acel fragment
din volumul bilingv „Poveste sau realitate?” care prezintă transcrierea unui
interviu cu Ioan Ungureanu (81 ani) din
Grăniceri (Otlaca Mare, România), realizat în anul 1999.
„– Vă rog să ne
povestiţi încă odată despre întemeietorul bisericii de la Pusta Otlăcii din
Ungaria, despre care ne-aţi povestit aici în stradă săptămâna trecută. Ce aţi auzit
despre Ştefan Rusu de la strămoşii dumneavoastră?
– Ştefan Rusu era
foarte mare gospodar, mare proprietar de avere şi era băştinaş cetăţean din
Grăniceri din moşi strămoşi. Odată s-a întâmplat: avea vecini cum avem şi noi,
şi în fundul grădinii stătea bace Florea, mai bătrân decât mine acuma, avea
vreo 91 de ani. Bace Florea săpa în grădină o groapă pentru cartofi. Săpând,
dădea de nişte pietre mari: Oare ce o să fie acestea? Săpând mai adânc a
descoperit patru pereţi în care erau 2 morţi, adică oasele. A aflat şi o ladă
în care erau farfurii şi alte lucruri de aur şi de argint. Mărimea nu pot să
v-o spun, aşa se zice că în două coşuri erau. Bace Florea nu şi-a dat seama, nu
ştia ce sunt, nu a ştiut carte, şi după ce s-a întâlnit în grădină cu tânărul
Ştefan Rusu – asta era cam în 1870 – a zis:
– Măi Ştefan, hai
să-ţi povestesc întâmplarea, cum am umblat azi cu îngroparea cartofilor. Am
săpat o groapă şi am aflat multe farfurii.
– Bace Flore,
puteţi să-mi arătaţi şi mie?
El şi-a dat seama
ce a aflat, că era om cu carte, iar bătrânul era analfabet.
Zice:
–Bace Flore, mi le
vinzi mie? Îţi dau 3 măji de grâu pe ele.
– O maică, zice
bătrânul, i-a făcut mare plăcere că i-a dat atâta grâu.
După asta tot s-a
gândit, oare ce fac cu ele, dacă le predau, le iau pe toate de la mine ăştia de
la stat. S-a hotărât că o parte le ascunde, şi o parte să le declare, cele
declarate acuma se găsesc la muzeul din Budapesta. N-a ştiut nimeni de ele, cam
20 de ani nici nu le-au verificat. Între timp, bătrânul bace Flore a murit, şi
nimeni nu a ştiut despre ele. După 20 de ani au început să verifice că au fost
de aur, de argint, diferite lucruri cu valori extraordinare. S-a dus la Belgrad,
la capitala Serbiei, la Viena, în capitala austro-ungară, la Budapesta şi la
Berlin. După aceasta a făcut relaţii cu mina de aur, din Satu-Mare, din
Maramureş. Era ca client de vânzător de aur pentru o sumă foarte mare pentru 20
de ani.
– No, ce
se-ntâmpla: Oamenii în vremea aceea au fost superstiţioşi, adică credeau în tot
(dracul etc.) erau cântălăraşi. El avea muncitori care şedeau aici la
Grăniceri. Când mâncau la masă, avea un aparat care era în camera cealaltă şi
făcea zgomot, scârţâia. Spunea că asta face dracul, se scoală de la masă şi
duce pâinea, şi carnea la dracul să-l mângâie, să se sature. (Avea acolo unu
care manevra.) Toată lumea zicea:
– E flămând dracul,
şi duce de mâncat să-i aducă bani.
– Aduce dracul bani
la Părădaică, ziceau sătenii.
– Ce s-a
întâmplat mai departe?
– Avea o sumă mare
de bani, ce fel de bani?! Coroane de aur! Părădaică, cu coroană de aur. Părădaică
i-a fost numele de poreclă, la noi la Grăniceri toţi oamenii au nume de
poreclă. Adică numele lui era Ştefan Rusu, care nume l-a primit de la părinţii
săi. Tot s-a gândit ce să facă cu banii. O parte i-a investit: în Grăniceri nu
a avut curaj să facă mai mare investiţie, a luat pentru biserică clopot mare,
prapore şi diferite lucruri necesare. Odată a primit ceva veste că groful de la
Pusta-Megyes – cum îl cheamă acuma Otlaca-Pustă – că vinde groful pământurile
de acolo. Nu ştiu că 1200 hectare sau mai mult. După asta prindea caii la
căruţă, care nu e prea arătos, cu doi cai răi, îmbrăcat prost, în loc de
nasturi la braţe s-a legat cu ştreang, căruţa toată încălită de baligă de
găină, caii se dădeau unu la altul, aşa de slabi erau, şi un snop de tulei pe
care a şezut. Cine l-a văzut credea că vine un om beţiv. El avea un palton până
jos la pământ. Banii îi punea într-un fel de săculeţ, şi-i punea sub paltonul
lung. În lumea aceea erau pe drum mulţi tâlhari, şi a trebuit să-l ascundă să
nu vadă nimeni că el are bani. Atunci nu era buletin, oamenii erau analfabeţi.
Astfel s-a dus acolo la Pustă să cumpere pământ de la grof. Acolo s-a adunat şi
cumnatu-s-o’ Mihai Drăgan, dar n-a avut bani să cumpere toată averea. Avea
acolo vaci, boi, cai, şi alte animale, adică o agricultură bogată. Şi acolo
locuiau oameni români şi unguri. După ce ajunsese la Pustă, a vrut să intre la
grof, dar portarul a zis: – Eu te las să intri, dar nu ştiu dacă groful te
primeşte sau nu.
A intrat totuşi
înăuntru şi zise:
– Bună ziua,
domnule grof. Am venit să cumpăr pământul de la dumneata.
– Ieşi afară
orbeţule! Tu vrei să cumperi pământul meu?, şi l-a dat afară groful.
Apoi a ieşit, s-a
dus în curte şi s-a întâlnit cu cumnatu-so’.
Cumnatul l-a
întrebat:
– Măi Ştefane, ai
fost înăuntru să vorbeşti cu groful?
– Am fost, dar m-a
dat afară, şi m-a făcut orbeţ?
– Ah!, spune
cumnatul. Stai puţin! Sigur că dintre mulţi cumpărători care au trecut pe la el
nu te-a cunoscut. Mulţi cumpărători au fost acolo, dar nici unul nu a avut
atâţia bani să cumpere toate averea, numai parţial.
Mihai Drăgan a
cunoscut groful, şi a dat atenţie lui Ştefan. Acesta s-a dus înapoi şi stând în
picioare groful imediat i-a oferit un scaun, şi Ştefan Rusu i-a spus:
– Domnule, nu te
uita la iştrang, uită-te la asta. Şi-a scos banii de sub palton, şi i-a arătat
banii de aur.
– Domnule! strigă
groful. Atâţia bani?!
După asta a stat de
vorbă cu el.
– Domnule, cât ceri
pentru averea aceasta cu oameni, cu animale cu tot?
– Costă atâta…
(nu-mi mai amintesc cât).
S-au înţeles, pe
urmă a zis groful:
– Tot ţi-l vând
fără cocie şi cai, pentru că ultima oară cu asta o duc pe fiica mea la gară.
Asta a fost o sumă colosală.
Când a fost în ziua
următoare, Ştefan Rusu s-a dus la Pustă, a scos o masă şi un scaun în ocol, s-a
urcat pe scaun şi de pe scaun pe masă, şi a zis:
– Chemaţi pe toţi
din sat aici, pe mici, pe mari, pe copii, să nu lipsească nimeni.
Le-a dat bună ziua,
că toţi au fost români (el vorbea limba maghiară).
– Nu fiţi
îngrijoraţi, eu vă dau pământ, eu am să vă ajut, vă fac un sat nou. Aduc preot,
aduc dascăl, numai să nu plecaţi după moşia mea. Vă dau trei iugăre de pământ.
Oamenii toţi s-au
uitat unu la altul, şi după ce a plecat au spus:
– Mă, ăsta-i nebun,
ăsta nu e normal.
Între oameni a
rămas impresia că e zăpăcit de cap.
Când a fost a doua
zi s-a dus la Pustă cu inginerul şi au măsurat pământurile. Văzând acest lucru
oamenii ziceau: „Asta nu e glumă”.
Inginerii au făcut
măsurătorile pentru catastral, şi pentru stabilirea satului nou.
*
– Bace Ioan de unde ştiţi povestea aceasta?
– Toţi ştiu din sat
că el a fost fondatorul acestei localităţi, cu sprijinul şi pe cheltuielile lui
a făcut totul pentru românii din Pustă, care au fost împrăştiaţi acolo sub razele
soarelui.”
Comentarii
Trimiteți un comentariu