Jurnal elveţian, cu poze de vacanţă (IV) - O celebră pianistă din Bucureşti, la Vevey: Clara Haskil

Părăsesc faleza lacului Geneva, următorul ca mărime în Europa, după Balaton, pentru a căuta strada „Clara Haskil”. Ştiam că există, dar nu bănuiam că e centrală. Nu cred că în Bucureşti e vreo stradă cu numele celebrei pianiste, şi iau la cunoştinţă că destul de puţini români ştiu cine a fost Clara Haskil. Melomanii, însă, o cunosc şi o admiră. Născută într-o familie de evrei sefarzi din Bucureşti, în 1895, Clara Haskil a devenit una dintre cele mai mari pianiste ale lumii. Mama sa, Bertha, rămâne văduvă de tânără, cu trei fetiţe: Lili, Clara şi Jana. Pentru că toate trei sunt talentate, încearcă să le ofere o cât de modestă educaţie muzicală.
La vârsta de 5 ani, Clara se pare că a avut ocazia de a cânta la pian în faţa reginei Elisabeta a României. La 6 ani este înscrisă la Conservatorul din Bucureşti, iar peste un an pleacă la Conservatorul din Viena. „Zilele trecute a venit la mine un doctor din România ţinând de mână o fetiţă în vârstă de şapte ani. Acest copil este o minune: n-a urmat niciodată o adevărată instrucţiune muzicală, dar nici nu era nevoie, de vreme ce poate reda din memorie, fără greşeală, cu mânuţele ei de copil, tot ce i se cântă; mai mult încă, poate s-o facă în orice tonalitate. I-am pus în faţă o sonată uşoară de Beethoven; a descifrat-o perfect, fără să ezite măcar o secundă. Ne aflăm, fără îndoială, în faţa unei enigme: o asemenea maturitate într-o minte de copil este într-adevăr tulburătoare” – astfel descria prima întâlnire cu mica muziciană, profesorul de pian Anton Door, de la conservatorul din Viena (în volumul lui Jerome Spycket, „Clara Haskil”). În 1907, George Enescu a renunţat la bursa primită de la Ministerul Instrucţiunii Publice, lăsând trei tineri să plece la studiu în capitala Franţei. Clara Haskil era una dintre cei trei. Clara se perfecţionează la Paris, apoi concertează alături de mari muzicieni ai lumii: dirijorul Herbert von Karajan, George Enescu, Sergiu Celibidache, Leopold Stokowski, Ionel Perlea, maghiarii Anda Géza şi Solti György (Sir Georg Solti) – şi ei refugiaţi în Elveţia. Cel mai bun colaborator al Clarei a fost pianistul român Dinu Lipatti, care i-a devenit şi prieten apropiat.

Dinu Lipatti şi Clara Haskil

În adolescenţă, Clara începe să se confrunte cu probleme de sănătate. O boală de coloană o obligă să rămână patru ani imobilizată într-un corsaj de ghips. Nu-şi mai revine total niciodată, iar această stare dureroasă îi provoacă jenă şi trac. La fel şi judecăţile la care este supusă din cauza originii sale evreieşti. Acestea sunt factorii care au impiedicat-o pe Clara Haskil să aibă succes public şi siguranţă financiară, în ciuda elogiilor pe care le primea din partea criticii şi a muzicienilor. Mai mult, excepţionala pianistă din România nu-şi putea găsi locul nicăieri în lume. După peregrinări datorate persecuţiilor fiindcă era evreică, Clara Haskil încearcă să îşi găsească un loc stabil, în afara României. În Elveţia susţine peste 20 de concerte. E ţara în care doreşte să rămână, dar demersurile decurg greoi: nu avea viză de şedere şi nici permis de muncă. În 1942, pianista s-a stabilit la Vevey. În 1943, Dinu Lipatti o urmează, ca profesor la Conservatorul din Geneva. Între 1952 şi 1957, Clara Haskil susţine peste 80 de concerte pe sezon, în Europa, Statele Unite şi Canada. Herbert von Karajan o invită într-un turneu prin lume, iar succesul Clarei este desăvârşit.



La capătul străzii pe care a locuit pianista, într-un apartament modest, este o veche fântână arteziană cu ceas şi cu apă minunată, unde ne potolim setea. Apa aceasta rece, naturală, inegalabilă, seamănă cu talentul genuin al Clarei Haskil: nestăvilit, unic, dar modest şi profund. Pasiune puternică într-un trup fragil, Clara Haskil a lăsat o moştenire muzicală excepţională, pe care România abia cum începe să o aprecieze, în cercuri mai largi. Victimă a neputinţei trupeşti şi a unei perioade politice ruşinoase pentru multe medii politice europene, Clara Haskil a atins gloria abia la vârsta de 55 de ani. Gloria, însă, a ţinut puţin. La 6 decembrie 1960, însoţită de sora ei, Lili, sosea cu trenul la Bruxelles pentru concertele pe care urma să le susţină împreună cu violonistul belgian Arthur Grumiaux. În gară, se împiedică şi cade pe treptele de beton, suferind un traumatism cranian. A doua zi se stinge din viaţă, cu o lună înainte de a împlini 66 de ani. A fost înmormantată în cimitirul Montparnasse, din Paris.
În 1962, în Vevey s-au pus bazele unei asociaţii care poartă numele Clarei Haskil şi care, din 1963, o dată la doi ani, acordă un premiu unui tânăr pianist. Premiul constă într-o bursă de studii în Elveţia, în valoare de 20.000 CHF (aproximativ 13.500 €). În anul 1995, bursa „Clara Haskil” a fost câştigată de pianista Mihaela Ursuleasa iar în 2007, de Alina Elena Bercu. Din 2014, şi la Sibiu se desfăşoară un festival de muzică clasică, ce îi poartă numele.
…Închid calculatorul şi rămân câteva minute în linişte, pe terasa cafenelei unde m-am oprit să citesc pe internet despre pianista Clara Haskil, născută la Bucureşti. Îmi închipui mâinile delicate ale artistei, cu degete neobişnuit de lungi, despre care se spune că puteau cuprinde 12 clape de pian. Din piaţa mare a oraşului Vevey, plutesc spre lac sunete prelungi de alpfon, instrumentul tradiţional elveţian, asemănător unui bucium. Pornesc spre piaţă, unde se desfăşoară un vesel festival al muzicii stradale, dar nu înainte de a reciti în şoaptă placa în franceză, de pe clădirea în care a locuit Clara Haskil. Ating uşor zidul cu vârfurile degetelor, ca un fel de omagiu modest: „Pianista Clara Haskil, locuitoare a oraşului Vevey, născută la Bucureşti în 1895, a locuit în această casă din 1951, până la moartea sa din 1960.”

Mihaela Bucin

Comentarii