Jurnal elveţian, cu poze de vacanţă (II) - Trecute vieţi de prinţi şi de contese: Prinţul Grigore Bibescu şi Contesa Ana Brâncoveanu de Noailles

Nu-mi propusesem să celebrez în vreun fel anul acesta cei 140 de ani de la naşterea primei femei primite în Academia Română, dar drumurile de vacanţă m-au dus spre locuri pline de memoria acesteia: e vorba despre Ana Brâncoveanu de Noailles.

În timpul sejurului nostru în Elveţia, am primit un mesaj de la o fostă studentă care a absolvit filologie română şi franceză la Seghedin, şi despre care ştiam că trăieşte undeva, într-o zonă de limbă franceză: „Dacă sunteţi în jurul lacului Léman, veniţi şi la Vevey. Aici sunt multe urme româneşti… Pe faleza lacului, se află bustul Anei de Noailles…” Mi-am amintit imediat că tânăra îşi făcuse lucrarea de licenţă cu mine şi tema ei fusese chiar viaţa şi opera acestei contese-poetese celebre, de origine română. Fosta mea studentă de la Miercurea Ciuc locuieşte acum în Vevey, cu soţul şi cei doi copii ai lor, şi are un atelier de artă textilă unde lucrează cu tehnici şi materiale naturale, simple şi tradiţionale, din Ardeal şi Ungaria, dar moderne prin abordare şi rafinament elveţian. (Puteţi vedea atelierul ei de creţie, aici: http://www.erikamean.com/)

Am decis aşadar să mergem la Vevey, unde, la est de Jardin Roussy, pe Cheiul Perdonnet, ne aştepta bustul de bronz al prinţesei Brâncoveanu, contesă de Noailles, executat de sculptorul elveţian James Vibert, în 1936.

Ana Elisabeta Brâncoveanu – adică Anna Elisabeth Bibesco-Bassaraba de Brancovan, s-a născut la Paris, pe 15 noiembrie 1876 şi a trăit 56 de ani. A fost fiica lui Grigore Brâncoveanu şi a Ralucăi (Rahel) Musuruş. Rahel Musuruş era de origine greacă şi bulgară, fiind fiica lui Musuruș-Pașa, ambasador al Turciei la Londra în anii 1850, şi o foarte bună pianistă. Tatăl Anei Brâncoveanu, prinţul Grigore Basarab Brâncoveanu, era fiul domnitorului Ţării Româneşti, Gheorghe Bibescu, descendent direct al domnitorului Constantin Brâncoveanu.

Legăturile Anei Brâncoveanu cu spaţiul de limbă şi cultură românească sunt slabe. Ea s-a căsătorit în 1897 cu contele Mathieu de Noailles şi a trăit în anturajul care i-a adus, pe lângă titlul de contesă, şi posibilitatea de a se mişca nestingherită în mediul aristocraţiei franceze şi al personalităţilor din lumea literară şi artistică. În salonul său din Paris se întâlneau André Gide, Paul Valéry, Jean Cocteau, Colette, Paul Claudel, Sully Prudhomme precum şi prinţul Eduard, viitorul rege al Angliei. A fost prietenă bună cu scriitorul francez Marcel Proust. S-a implicat în susţinerea emancipării femeii, fiind creatoarea unui premiu, Vie Heureuse, menit să încununeze cele mai bune producţii literare semnate de femei. Primele poezii le publică la vârsta de 13 ani, în „Revue de Paris”. Urmează o serie bogată de volume de poezie, proză, impresii de călătorie, dar şi multe pagini de corespondenţă cu personalităţi ale vremii, toate aceste scrieri fiind în franceză. Volumul de versuri al Anei de Noailles, Les Vivants et les Morts (Vii şi morţii), este încununat cu premiul Academiei Franceze. Revista „Times” a desemnat-o drept „cea mai mare poetă pe care secolul al XX-lea a dat-o Franţei şi chiar Europei”. În 1921 devine membră a Academiei Regale a Belgiei. A fost prima femeie decorată de francezi cu Legiunea de Onoare în grad de comandor. La împlinirea vârstei de 49 de ani este primită şi în rândurile Academiei Române, la 11 iunie 1925. Nicolae Iorga va consemna, referindu-se la contribuţia sa la literatura franceză, care, e clar, nu îmbogăţea valorile de limbă şi literatură româneşti: „Între cine cântă mediocru în româneşte şi cine aduce genial acordurile misterioase ale sufletului într-una dintre cele mai mari literaturi ale lumii, e de preferat cu admiraţie aceasta din urmă”.

Mai mulţi artişti plastici i-au imortalizat chipul, printre care Auguste Rodin (un bust de bronz) precum şi reputatul portretist al casei regale a Marii Britanii, Sir Philip Alexis de Laszló, născut la Budapesta în 1869, cu numele Laub Fülöp Elek, fiu al unui croitor evreu. Volumul Le livre de ma vie (Cartea vieţii mele), publicat în 1932 (reeditat la Paris în 2008) are caracter autobiografic dominat de o uşoară linie pesimistă descriind şi momentul întâlnirii contesei cu România. Moartea tatălui său (1885) şi dorinţa acestuia de a fi înhumat în România, au prilejuit, se pare, singurul contact al prinţesei cu meleagurile natale ale Brâncovenilor. Cu contele de Noailles au avut împreună un fiu, care a murit în anul 1979, fără urmaşi. Ana de Noailles a fost înmormântată în cavoul familiei din Cimitirul Père-Lachaise din Paris, fiind condusă pe ultimul drum de mii de parizieni.

Am cutreierat câteva zile de-a lungul malurilor elveţiene şi franceze ale lacului Geneva/Léman, după urmele acestei vechi familii care are şi rădăcini româneşti, şi am găsit nenumărate locuri care le poartă amintirea Anei de Noailles şi tatălui său, prinţul Grigore Bibescu Basarab Brâncoveanu (arborele genealogic al prinţului Bibescu e complicat, familiile boiereşti din Muntenia s-au împletit între ele pentru păstrarea averilor şi a acestor nume de răsunet). La Evian Les Bains (o staţiune balneară franceză unde la toate ţâşnitorile de pe străzi curge gratis apa aceea scumpă, pe care noi nu ne permitem să o cumpărăm de la supermarket) o stradă se numeşte Ana de Noilles şi tot numele contesei îl poartă şi liceul din localitate (să reţinem că şi liceul francez din Bucureşti poartă tot numele acestei scriitoare de limbă franceză şi origine română). Pe faleza care duce la farul vechi din Evian, locuitorii şi prietenii au ridicat în 1888 un monument impresionant în memoria tatălui Anei Brâncoveanu. Pe soclul monumentului scrie: „A la mémoire du Prince Grégoire Bassaraba de Brancovan les habitants d'evian et ses amis”. Prinţul scrutează lacul, căutâtnd parcă silueta yachtului său cu nume melodios: Romania. În localitatea apropiată, Amphion-les-Bains, se află Villa Bassaraba, care este domeniu privat fiind şi azi locuită de urmaşi ai Brâncovenilor–Basarabi. Pe domeniul acestei vile, prietenii contesei Ana de Noailles au ridicat după moartea acesteia un monument votiv într-un parc romantic, pe malul lacului, unde vin încă admiratori ai contesei, din toate teritoriile de limbă franceză. Am încheiat plăcuta noastră expediţie la Vevey, pe cheiul Perdonnet, lăsând pentru ultima dimineaţă petrecută în Elveţia întâlnirea cu bustul de bronz al contesei, membră a academiilor franceză, belgiană şi română. Capul său e cel al unei femei inteligente, hotărâte, cu trăsături marcante, dar feminine. Am privit-o de aproape şi mi-am zis că mi-ar fi plăcut să o învăţ româneşte! Probabil, şi ei… Opera sa literară a fost tradusă în bună măsură în română. Intrase însă în umbră nemeritat de repede: curentul La Belle Epoque din cultura franceză e sugrumat de Războiul cel Mare. Gloria poeziei fine, ca sclipirile lacului Léman, a Anei de Noailles, este risipită de răbufnirea avangardei dadaismului tinerilor de la Cabaret Voltaire. Interesantă femeie şi minunate locurile în care a trăit!

„Într-o Europă potolită, comunicativă, făcând schimb de binefaceri, fiecare om – de se va cunoaşte pe sine – va aparţine cu trup şi suflet ţării sale, iar nu tuturor celorlalte… Acela care se crede detaşat de pământul natal printr-un gust generos pentru universal este reţinut de pământul natal prin cunoaşterea şi delectarea ce o dă limba părintelui său…” (Ana Brâncoveanu de Noailles – Cartea vieţii mele)

Mihaela Bucin