De 15 ani încoace, ori de câte
ori trec prin centrul comunei Săvârşin, pe lângă biserica ortodoxă (şi se
întâmplă destul de des, cum drumul naţional care leagă Aradul de Deva trece fix
pe acolo), îmi vin în minte imagini pe care le-am văzut pe 1 iunie 2001 şi care
mi s-au întipărit acolo pe veci: sute de oameni se apropie de biserică în
frunte cu un om în vârstă, înalt şi slab, însoţit de o doamnă mică şi gingaşă.
Erau Regele Mihai I şi Regina Ana a României. O poveste pe care o ştiam doar
din cărţi mi s-a dat s-o văd cu ochii. O poveste a regalităţii româneşti, a
suferinţelor unui rege şi a unei regine fără ţară, o poveste minunată de
dragoste faţă de neam, limbă, istorie. Acum 15 ani, la Săvârşin am primit o
lecţie de demnitate, simplitate, credinţă. Exact la 15 ani şi două luni de la
momentul primei vizite a cuplului regal la Săvârşin, unde au sosit pentru că
şi-au recuperat prin justiţie castelul copilăriei Regelui Mihai, Regina Ana a
trecut în veşnicie pe 1 august 2016. România este acum în doliu.
Atunci, la Săvârşin, a fost
singura mea ocazie să-i văd pe Regele Mihai şi pe Regina Ana. I-am văzut plimbându-se
cu mulţimea pe stradă, rugându-se în biserica ortodoxă şi apoi, la masa
oficială, am stat la doar câţiva metri de ei. I-am privit ore întregi cred că
fără să clipesc. Le-am simţit durerea de după alungarea din ţara lor dragă şi
le-am văzut bucuria că s-au putut întoarce. În lumea îndobitocită de doctrinele
comuniste, cuplul regal a adus după sine demnitate, linişte şi căldură
sufletească. Au fost ca o rază de speranţă pentru întoarcerea într-o Românie
frumoasă.
Am ajuns atunci la Săvârşin,
pentru că viitorul meu soţ m-a chemat să-l însoţesc la acest moment festiv.
Toţi oamenii din zona Săvârşinului, care îl ştiau pe Rege încă din copilărie,
au aşteptat cu nerăbdare ziua de 1 iunie 2001, când după abdicarea forţată şi
părăsirea ţării, Regele Mihai I s-a întors pentru prima dată la castelul din
Săvârşin. În anii ce au urmat, a devenit o tradiţie ca Regele şi Regina să
petreacă sărbătorile de Crăciun la Săvârşin, unde au fost colindaţi de dubaşii
din zonă iar ei au împărţit cadouri familiilor nevoiaşe.
Scriam că atunci, în biserică
şi la masa festivă, i-am privit mult pe Regina şi pe Regele românilor încercând
să înţeleg cum pot doi oameni cu sânge albastru, chinuiţi de soartă, alungaţi
din ţara lor dragă, părăsiţi de poporul român, să se întoarcă acasă cu atâta
seninătate şi răbdare, fără urmă de supărare. Privirile lor transmiteau
sentimente de prietenie şi dragoste nemărginită pentru tot ce este românesc. Îi
iubeau pe români aşa cum sunt ei, buni sau răi.
Între memoriile Reginei Ana am
găsit rândurile următoare, care azi, la trecerea ei în eternitate, pot ţine loc
de testament: „Sper ca generaţiile pe care noi le-am crescut să
continue lucrul pe care Regele şi înaintaşii lui l-au făcut. Familia noastră
aparţine acestei ţări. Sunt convinsă că urmaşii noştri or să aibă forţa şi
inspiraţia de a se identifica cu sufletul ţării… Există o poezie pe care
România o are, eu am văzut-o. În păduri, pe câmpuri, în văile româneşti totul
cântă. Copiii mei s-au dăruit acestei idei, şi astfel şi-au găsit identitatea. Regele
şi-a crescut fiicele pentru aceasta.
Poporul român este dăruit cu un talent enorm. Oamenii
trebuie lăsaţi să prindă curaj, fiindă au fost complet culcaţi la pământ. Dacă
românii ar ajunge să fie din nou mândri de ei înşişi…!!!”
Să vi se împlinească dorinţa,
Maiestate!
Dormi în pace, Ană a României!
Eva
Şimon
Comentarii
Trimiteți un comentariu