Aflându-ne în postul Paştelui, poate nu ar fi nepotrivit să vorbesc puţin despre cuvântul tentaţie. Ca multe alte cuvinte din limbajul românesc religios contemporan, şi cuvântul tentaţie are o origine latină, poposind în limba română ca neologism, prin intermediul limbii franceze, probabil în secolul al XIX-lea.
Conceptul de tentaţie are rădăcini adânci în mentalitatea omenească, fiind corelat cu cel de condiţie umană. Omul a fost preocupat mereu de condiţia sa umană, percepută ca o condiţie duală şi, prin urmare, mereu tensionată, dramatică, vizând antagonismul mortalitate–imortalitate, trup–spirit, bine–rău, sacrificiu–egoism, adevăr–falsitate, umanitate–divinitate, tentaţie–abstinenţă…
Revenind la tentaţie, în limba română, acest cuvânt are un dublet cu acelaşi înţeles de origine slavă, cuvântul ispită, mai vechi în limba română şi, deci, mai adecvat în context religios decât perechea sa latină, tentaţie. Ce mi se pare însă interesant de relevat este faptul că mentalitatea modernă, de esenţă consumistă, are un efect puternic şi asupra sensului a unor cuvinte. Spre pildă, înţelesul originar al acestor două cuvinte, atât al celui de origine slavă, ispita, cât şi al celui de sorginte latină, tentaţie, este cel de „probă, încercare, test”. Tentaţia sau ispita reprezintă un element-cheie în teologia iudeo-creştină, păcatului spiţei umane rezultat din ispitirea lui Adam opunându-i-se refuzul ispitei de către Iisus. Prin urmare, mesajul transmis de morala creştină este de valorizare a fiinţei umane prin actul de a rezista ispitei, de a respinge tentaţia.
Astăzi însă limbajul marchetingului, un limbaj al tentaţiei în esenţa sa, ne modifică, treptat şi insidios, felul în care ne raportăm la ispită. Astfel, epitetul tentant devine un atribut resemnificat pozitiv, în discursul comercial, cu efect asupra individului transformat într-un consumator obedient şi fidelizat. Personal, am auzit adesea în jurul meu afirmaţii de genul: Acest obiect este foarte tentant. Îl voi cumpăra./ Această prăjitură mă tentează: o voi mânca.
Se observă că omul contemporan îşi asumă involuntar mesajul consumist, nemanifestând, prin felul în care se exprimă, vreo dorinţă de rezistenţă la tentaţie, ci dimpotrivă. Practic, dacă în mesajul religios tentaţia era cea căreia trebuia să îi opunem stăruitor un exerciţiu al rezistenţei, finalizat cu învingerea tentaţiei, astăzi tentaţia pare mai degrabă ingredientul obligatoriu al unei practici cotidiene orchestrate de industria mirajului.
Prin urmare, celor care şi-au propus în această perioadă să postească, atât cu trupul, cât şi cu gândul sau cu cuvântul, nu pot decât să le doresc să se întărească şi să spună NU tentaţiei.
dr. Elena-Tia Sandu
Comentarii
Trimiteți un comentariu