Primul consul general român de la Jula îşi încheie mandatul

Pe 2 iunie, consulul general al României la Jula, Ioan Fodoreanu, a organizat o mică festivitate de adio pentru comunitatea românească din Jula şi împrejurimi cu ocazia încheierii mandatului său în fruntea acestei reprezentanţe diplomatice. La eveniment a participat şi doamna ambasador Irina Comaroschi, alături de români din Jula, Micherechi, Chitighaz, Bătania şi alte localităţi din împrejurimi.

– Peste câteva zile se încheie o perioadă atât în viaţa comunităţii româneşti din Jula şi zona Julei, dar şi în viaţa Dumneavoastră, fiind primul consul general al României la Jula. Cum apreciaţi această perioadă şi ce gânduri aveţi acum la sfârşitul mandatului?

– Au trecut patru ani şi şapte luni de când am preluat mandatul de consul general al Românei la Jula, în 6 noiembrie 2006. Trebuie să recunosc că a fost o perioadă frumoasă a vieţii mele, cu o parte foarte grea la început de mandat, când a trebuit să mă acomodez la munca de aici, venind din partea Ministerului de Externe al României. Pentru a deschide un consulat general este un lucru care nu i se întâmplă oricui, deci este o treabă serioasă şi, mai ales, că am avut ambiţia să-l facem după normele Schengen aproape în totalitate. A fost greu, dar încet am intrat în miezul problemelor, ne-am obişnuit, am început aproximativ din aprilie 2007 să facem toate tipurile de servicii, inclusiv vize. Am început să cunosc comunitatea românească şi m-am simţit foarte bine aici. Trebuie să recunosc că îndrăgesc oraşul acesta frumos, cochet şi cu o atmosferă deosebită. 

– Pentru românii din Ungaria, care s-au născut şi trăiesc aici, consulatul de la Jula are un rol mai mult simbolic, ca o „aripă” a ţării-mame în acest oraş. Pentru că practic, activităţile Dvs. sunt mai mult pentru rezolvarea actelor cetăţenilor români, vize şi problemele de călătorie ale acestora, dar totodată aţi avut o legătură practică şi cu autorităţile maghiare din patru judeţe. Cum apreciaţi aceste legături şi desfăşurarea acestei activităţi?

– Rolul unei misiuni diplomatice a României este de a deservi cu servicii consulare pe cetăţenii români, care sunt stabiliţi sau tranzitează ţara respectivă. Sigur, ambasada are şi alte atribuţii, dar munca consulară este una pur tehnică. Cetăţenii români, care sunt departe de casă şi au probleme, trebuie să le rezolvi. Începând de la accidente, internări în spitale, documente pierdute, refacerea unor documente, etc. Din acest punct de vedere, sigur că părerea mea era că cel mai bun loc consular ar fi fost la Dobriţân, pentru că erau prinse cele două axe pe care românii circulă spre Vest, Nădlac–Seghedin–Budapesta şi Borş–Dobriţân–Budapesta. Dar apare şi a doua problemă, pe care aţi ridicat-o. Oraşul Jula este socotit ca fiind capitala românilor din Ungaria, nu atât pentru numărul mare de români care ar fi aici, ci pentru faptul că aici sunt instituţii fundamentale ale românilor din Ungaria. Astfel a trebuit cântărit şi s-a optat pentru Jula, pentru că aici se simte într-adevăr suflul românesc din Ungaria.

Cu autorităţile ungare am avut o relaţie chiar foarte bună. Eu am făcut vizite de prezentare în anul 2006 şi începutul anului 2007 la toate consiliile judeţene, la primăriile oraşelor importante, am vizitat frecvent şi penitenciarele care există pe raza circumscripţiei consulare, poliţiile, etc. Relaţia cu poliţia este foarte importantă, pentru că cea mai grea problemă care se ridică în faţa unui consul este problema accidentelor de circulaţie şi a urmărilor acestora, accidente în care sunt implicaţi cetăţeni români, răniţi, iar dacă sunt morţi este o muncă contra-cronometru pentru a soluţiona diverse probleme. Accidentele nu avem cum să le aflăm decât prin intermediul poliţiei, care ne informează foarte repede şi de aceea făceam frecvent vizite la autorităţile ungare. Am fost întotdeauna mulţumit de felul în care am colaborat cu ei şi totodată cu oficiul de imigrări cu care a trebuit să soluţionăm multe probleme de comun acord în nişte cazuri speciale.

– La festivitatea de încheiere a mandatului Dumneavoastră aţi amintit că în urmă cu patru ani şi jumătate aţi venit în Ungaria necunoscând pe nimeni din comunitatea românească, cu toate că veniţi dintr-o zonă apropiată, din judeţul Sălaj, iar acum ştiţi foarte multe despre noi, ne ştiţi şi gradele de rudenie, poate şi poreclele de familie. Cum vedeţi acum această comunitate?

– În primul rând o văd ca pe o comunitate normală, într-un fel tipic românească, pentru că, din nefericire, în comunităţile româneşti există disensiuni. Ştim asta foarte bine şi de la prieteni, care au plecat în Canada sau în SUA. Deci este o comunitate normală, cu păreri divergente, cu încercări de apropiere, de îndepărtare. M-am apropiat de foarte mulţi oameni de aici şi aş putea zice că există nişte personalităţi marcante ale comunităţii româneşti din Ungaria. Abia după ce am venit aici am aflat ce s-a întâmplat şi că a fost un miracol înfiinţarea liceului în 1949, pentru că după Trianon aici a rămas doar o populaţie de ţărani, cu câţiva preoţi, fără învăţători, fără nimic, o populaţie rurală. Sigur că seva exista, că şi în aceste populaţii rurale există o sevă a inteligenţei şi a sufletului românesc. Dar înfiinţarea liceului a dus, după părerea mea, în anii 1960 la crearea unei intelectualităţi româneşti care apoi şi-a căutat rădăcinile în ea însăşi. Aceşti oameni, fii de ţărani la prima generaţie, au devenit intelectuali care au înţeles să-şi găsească rădăcinile şi să valorifice toată această comoară a comunităţii româneşti, aşa mică cum a fost ea. Am ajuns să aflu de la cetăţeni unguri că asimilează profesia de medic cu a fi român. Este o chestie foarte interesantă, chiar dacă unii dintre medici vorbind româneşte sunt unguri din România, formaţi în România, iar unii sunt români de aici. Unii de aici fac o legătură între medic şi România, sau cu a fi român. Am cunoscut nişte oameni deosebiţi şi sunt bucuros pentru asta. Pe de altă parte, aş putea spune că fac parte din comunitatea românilor din Ungaria aproape direct, fiica mea fiind căsătorită cu un român din Ungaria, deci cu atât mai mult mă interesează această comunitate. Nepoţii mei îşi vor căuta rădăcini şi pe aici, pe la Jula…

– După plecarea Dumneavoastră, va veni un nou consul general la Jula. Ce gânduri i-aţi transmite noului consul pentru misiunea pe care urmează să o preia aici în Ungaria?

– Este foarte greu, pentru că fiecare îşi face propria lui strategie. Este evident că va veni într-un moment destul de dificil, deoarece consulatul nu poate fi deservit decât de o singură persoană în calitatea consulului general. În această situaţie am fost şi eu în ultimele 7 luni. Este greu să-ţi faci o strategie de lucru, pentru că, în definitiv, ai mai mult probleme administrative decât probleme consulare. Momentul critic de desfiinţare a consulatului a fost depăşit şi probabil se aşteaptă vremuri în care să se poată din nou angaja personal, ca într-adevăr să devină un consulat şi nu un simplu punct de lucru. Consider un succes faptul că am reuşit să mă apropii de comunitatea românească şi să-mi fie dragi. Pentru că dacă cineva îţi este drag este mult mai profund decât că-l iubeşti. Sigur, poate mi-aş fi dorit să fiu un mediator între cele două grupuri, nu socotesc un eşec, deşi am încercat apropierea. Nu pot să spun că am reuşit ca toţi românii din Ungaria să fie prieteni nedespărţiţi.

– În aceşti patru ani vă aduceţi aminte de cazuri speciale şi de oameni cu care v-aţi întâlnit şi v-au rămas în memorie?

– Cel mai important şi mai emoţionant este repatrierea copiilor. Am făcut vreo patru repatrieri de copii mici, lucru care te impresionează profund. Au fost găsiţi de părinţii lor. I-au crescut aici, la casele de copii din Ungaria, unii erau mărişori şi vorbeau ungureşte, nu ştiau româneşte deloc şi erau duşi acasă, în România. A venit asistenţa socială şi i-a dus în România şi, probabil, au ajuns la părinţii lor. Ţin minte şi azi de un băieţel, care a fost predat în punctul de frontieră Borş. Asistentele de aici, care l-au crescut, l-au îngrijit, au plâns după el ca mamele care-şi pierd propriul copil.

E. Iova